Sfântul Iosif cel Nou a văzut lumina zilei pe malul Mării Adriatice, în orașul Raguza Dalmației, dintr-o familie de creștini vlahi. Născut Iacob și rămas orfan de mic, mama sa îl trimite să învețe carte la Ohrida, pe când avea 12 ani. La 15 ani intră la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, iar după cinci ani pleacă la muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde este călugărit cu numele de Iosif. După o vreme s-a retras în sihăstrie, unde se spune că datorită virtuților sale creștinești primise de la Dumnezeu darul săvârșirii de minuni prin vindecarea bolilor. Ajungând cunoscut, iubit și respectat, Iosif a fost hirotonit la muntele Athos și rânduit drept duhovnic al călugărilor de acolo.
La vârsta senectuții a fost chemat de românii din Banat să le fie mitropolit. În 1650, de sărbătoarea Sfântului Ilie a fost hirotonit mitropolit al Banatului. A păstorit credincioșii din Banat timp de 3 ani.
În această calitate a săvârșit multe minuni, printre care stingerea unui incendiu uriaș ce cuprinsese o parte a Timișoarei. Atunci „sfântul mitropolit a ieşit în odăjdii din sfânta biserică şi s‑a întors cu faţa spre foc şi a privit prăpădul pe care vântul l‑a adus aproape de sfânta biserică şi s‑a uitat la lumea ce a înnebunit de spaimă. Şi căzând în genunchi pe treptele bisericii a atins ţărâna cu fruntea şi a stat aşa şi s‑a rugat“. În timp ce el stătea cufundat în rugăciune cu lacrimi, de la miazăzi nori negri s‑au văzut atunci înălţându‑se şi fulgere au tunat cu grozăvie, iar dintr‑o nimic de ceas s‑a pornit o ploaie cum nu s‑a mai pomenit, de‑au curs apele ca potopul şi a înecat focul şi a stins tăciunii şi a spălat toate urmele prăpădului. Iar când a fost aproape de chindie s‑a luminat cerul iarăşi şi au ieşit 7 curcubeie unul peste altul. Atunci sfântul mitropolit s‑a sculat din genunchi şi odăjdiile lui au fost uscate, neatinse de nici un strop de ploaie şi aşa s‑a dus acasă şi s‑a închis în chilia lui şi 3 zile n‑a ieşit, nimeni nu l‑a văzut. Iar după aceea, când a ieşit şi s‑a arătat la lume, a avut semnul sfintei cruci pe dosul palmei de la mâna stângă, (ca pus cu fierul înroşit în foc) dar semnul nu a fost roşu, ci a fost ca aurul de curat şi a luminat la umbră. Şi acest semn l‑a avut până l‑au pus în mormânt“.
La sfârșitul verii lui 1656 s-a isprăvit la vârsta de 87 de ani. Tradiția spune că în momentul adormirii sale clopotele mănăstirii au început să bată fără să le tragă cineva.
Pentru faptele sale, a fost desemnat Patronul spiritual al Pompierilor din România.
Sursa: Mitropolia Banatului
